Poveste de viaţă

Nu ştiu dacă voi mai scrie aici până la Noul An, de aceea vreau să închei în 2007 cu o poveste adevărată. O poveste de viaţă în primul rând, care vine din lumea Formulei 1. Cei care nu sunteţi la prima vizită pe acest blog probabil ştiţi că Gilles Villeneuve este pilotul pe care îl admir cel mai mult. Nu numai pentru că a fost excepţional ca pilot, nu numai pentru că nu a câştigat niciodată titlul mondial, nu numai pentru că a cunoscut gloria la Ferrari. Dincolo de toate astea îi admir în primul rând calitatea de om.

Simpatia pentru Gilles vine din extraordinarele sale curse, în care scotea mai mult decât maximum din orice maşină, însă mai ales din faptul că era un om de onoare. Pentru el cinstea valora mai mult decât un titlu mondial. În 1979, în al doilea an la Ferrari, Villeneuve făcea echipă cu Jody Scheckter. La Monza, când cele două Ferrari-uri au preluat conducerea cursei, sud-africanul era în faţa lui Gilles. Conform obiceiului vechi al Scuderiei, pilotul care ajungea primul pe locul întâi în cursă nu putea fi depăşit de colegul său. Villeneuve a respectat această lege nescrisă. La finalul cursei, sud-africanul a devenit campion mondial, iar canadianul vice-campion. Dacă ar fi câştigat acea cursă, Gilles s-ar fi încoronat campion mondial.

Întrebat după cursă de celebrul jurnalist Nigel Roebuck dacă l-ar fi putut depăşi pe Jody, Gilles a răspuns: “Desigur, cred că aş fi putut, bineînţeles. Dar am ştiut regulile jocului şi mi-am dat cuvântul…“. Jurnalistul de la Autosport a insistat, întrebându-l dacă nu a fost tentat să-l depăşească pentru câteva tururi pe Scheckter. “Nu prea“, a răspuns Gilles. “Ar fi fost fals, nu-i aşa? Şi nici nu ar fi fost un lucru frumos din partea mea, pentru că era ziua lui Jody. Nu aveam nevoie să le arăt spectatorilor că sunt mai rapid şi că doar îmi jucam rolul de băiat ascultător. Nu, nu aş fi încercat niciodată să-l depăşesc“, a mai spus Villeneuve. Însă băiatul modest venit din Canada să cucerească Europa a adăugat: “Dar să ştii că am stat în spatele lui, holbându-mă la motorul lui toată după-amiaza, sperând cu disperare că va exploda!”

Trei ani mai târziu, în 1982, la Imola, Gilles a trăit cea mai mare decepţie din carieră. A făcut o cursă extraordinară în faţa tifosi-lor italieni, părea că va câştiga, însă în ultimul tur coechipierul său Didier Pironi l-a depăşit, ignorând indicaţiile venite de la boxe şi tradiţia care spunea că primul pilot al echipei care ajunge să conducă trebuie să câştige cursa. Villeneuve nu se aştepta la aşa ceva, chiar slăbise ritmul pe final pentru a nu rămâne fără benzină, însă deodată Pironi a ţâşnit din spate, lăsându-l pe Gilles fără timp de reacţie. După cursă, Villeneuve a rămas împietrit şi şi-a jurat că nu va mai vorbi niciodată cu francezul. Nu a dat declaraţii belicoase presei, s-a urcat în elicopterul său şi a plecat acasă.

După două săptămâni în care s-a măcinat în interior, incapabil să treacă peste trădarea lui Pironi, Villeneuve şi-a pierdut viaţa în antrenamentele de la Zolder, în urma unui accident groaznic. Câteva săptămâni mai târziu, la Montreal, pe circuitul redenumit “Gilles Villeneuve”, Pironi a reuşit pole-position-ul. “Vreau să i-l dedic lui Gilles“, a spus francezul la microfon, “pentru că ştim cu toţii că dacă ar fi fost aici, el ar fi câştigat pole-ul“. Nigel Roebuck povesteşte că exact în acel moment vorbea cu Keke Rosberg care, auzindu-l pe Pironi, i-a spus jurnalistului: “Da, iar dacă nu ar fi fost el, Gilles era aici…”

În acelaşi blestemat an 1982, Pironi a suferit la Hockenheim un accident similar cu cel al lui Villeneuve, rănindu-se grav la ambele picioare, fapt ce a pus capăt carierei sale de pilot. Iar în 1987, francezul şi-a pierdut viaţa într-un accident nautic petrecut lângă Insula Wight. La câteva săptămâni după tragedie, soţia lui Pironi a adus pe lume doi gemeni. I-a numit Didier şi Gilles.

Crăciun Fericit!